Introducere în literatura vedică

Cuprins

Cuvânt înainte
Prefaţă

1. Ce sunt Vedele?
Scopul literaturii vedice
Originea Vedelor
Procesul vedic de primire a învăţăturii
Guru şi paramparā
Calificările unui guru
Calificările discipolului
Sumar

2. Abordarea din perspectiva empirică a literaturii vedice
Instrumentele empiriştilor
Istorie
Arheologie
Cercetări lingvistice
Sumar

3. Elemente esenţiale ale gândirii vedice
Cele trei aspecte ale Absolutului
Cele trei energii ale Absolutului
Karma
Saṁsāra
Guṇa
Puruṣa şi prakṛti
Parā prakṛti şi aparā prakṛti
Brahma - Śiva – Viṣṇu
Śrutişi smṛti

4. Literatura vedică – siddhānta şi istorie
Siddhānta vedică
Istoria vedică
Cele patru Vede
Upaniṣadele
Vedānta-sūtra
Povestirile (Itihāsa)

5. Învăţăturile transmise de ācārya
Śaṅkara
Rāmānuja
Madhva
Caitanya

6. Impersonalism versus teism
Principiile fundamentale ale comentariilor asupra Vedāntei făcute de Śaṅkara
Adevărul Absolut Impersonal
Ātmā şi Brahman sunt unul
Negarea teoriei emanaţiilor
Teoria iluziei
Adevăratul Śaṅkara

7. Filozofia socială vedică
Hinduismul
Societatea centrată pe Dumnezeu
Dharma – artha – kāma – mokṣa
Varṇāśrama – dharma
Îndatoririle prescrise în cele patru ordine sociale
Îndatoririle prescrise în cele patru ordine spirituale

8. Primii indianişti
Scurt istoric al guvernării britanice în India
Primii savanţi
Influenţa lor asupra ştiinţei moderne

APENDICE
Îndrumător pentru pronunţia sanscrită
Note
Bibliografie
Glosar

Cuvânt înainte

Este just, într-un sens karmic, ca un universitar să fie solicitat pentru a scrie cuvântul înainte la o carte ce respinge viziunea celor mai mulţi universitari asupra dezvoltării istorice a Vedelor. Pentru a-mi apăra propriul statut academic (şi a-mi atrage, probabil, şi mai multă karmă rea), ar trebui să spun pentru început că nu accept ca şi om de ştiinţă punctul de vedere al lui Satsvarūpa dāsa Goswami asupra originii Vedelor şi că îmi exprim îndoiala legată de folosirea de către el a dovezilor din epopei şi Purāṇe, pe care le consider non-vedice, pentru a justifica faptul că aceste surse identice au autoritate vedică. În acelaşi timp însă, recunosc că astfel de obiecţii sunt pură pedanterie din perspectiva tradiţiei vii. Multă ştiinţă academică aduce cu proverbiala expresie a medicilor: operaţia a reuşit, dar pacientul a murit. Tradiţiile sănătoase nu iau niciodată prea în serios diagnosticele savanţilor şi rămân în viaţă ţinându-se departe de masa de operaţie.

Avem de-a face aici cu mult mai mult decât o simplă respingere a ştiinţei academice sau „empirice”: e un punct de vedere care are propria sa validitate şi, în interiorul setului său de afirmaţii, propriul său standard înalt de studiu ştiinţific. După ce am sugerat rezervele mele academice, trebuie să adaug că sunt impresionat de prezentarea făcută de Satsvarūpa dāsa Goswami. Primul său capitol este una dintre cele mai reuşite exprimări posibile a importanţei pe care o are un guru în transmiterea cunoaşterii spirituale. Capitolele „Elemente esenţiale ale gândirii vedice”, „Literatura vedică – siddhānta şi istorie”, „Învăţăturile transmise de ācārya” şi „Impersonalism versus teism” sunt excelente rezumate ale teologiei devoţionale, aşa cum poate fi ea găsită în tradiţia religioasă indiană, iar capitolul „Filozofia socială vedică” oferă o imagine irezistibilă asupra „societăţii centrate pe Dumnezeu”.

Viziunea ce străbate întreaga lucrare este exprimată cel mai bine în Bhagavad-gītā şi Bhāgavata Purāṇa. Ea e portretizată grafic într-o adăugire târzie la Bhāgavata Purāṇa, anume Bhāgavata Mahatmya, în care Bhakti (Devoţiunea) este descrisă ca o tânără femeie cu doi fii – Jñāna (Cunoaşterea) şi Vairāgya (Eliberarea de dorinţe) – care, în mod nefiresc, au crescut bătrâni şi slabi şi trebuie îngrijiţi pentru a se însănătoşi de mama lor încă tânără şi puternică. Detaşarea şi cunoaşterea singure se veştejesc în această eră decăzută; numai Devoţiunea are puterea de a le readuce la tinereţe şi vitalitate. Aplicată unei teorii a cunoaşterii vedice, această atitudine ne duce direct la tezele expuse de Satsvarūpa dāsa Goswami: că adevărul şi înclinaţia către disciplinele spirituale oferite de Vede pot fi menţinute numai dacă sunt transformate de puterea vitală a devoţiunii către Dumnezeul Personal.

O problemă inerentă o constituie aceea de a comunica acest punct de vedere în expresia nefamiliară a limbajului teologic sanscrit, dar situaţia nu este neobişnuită în Occident; într-adevăr se poate aduce argumentul după care vitalitatea tradiţiilor religioase ale Vestului au depins, nu în mică măsură, de o continuă reînnoire a vechilor autorităţi pe baza unei noi înţelegeri spirituale. Toate bisericile creştine acceptă neîntrerupte revelaţii, într-o formă sau alta, iar sfinţii, reformatorii, papii, teologii, evangheliştii şi vindecătorii carismatici, cu toţii revendică o înţelegere nouă a adevărului neschimbător al Scripturii prin puterea Sfântului Duh. Comentariile Talmudului, interpretările rabinice, mişcările reformatoare şi misticismul hassidic au dat în mod similar un sens şi o viaţă nouă anticei Torah.

O tradiţie religioasă fără sfinţi şi mistici, fără noi revelaţii, fără experienţa sacrului, care dă sensuri noi vechilor învăţături – o astfel de tradiţie, în oricare parte a lumii s-ar afla, este moartă spiritual. Satsvarūpa dāsa Goswami ne arată în această carte că tradiţia vedică, aşa cum a fost ea transmisă, în înfăţişarea ei dinamică, devoţională, nu se află într-un astfel de pericol.

DR. THOMAS J. HOPKINS
Departamentul pentru Studii Religioase
Colegiul Franklin şi Marshall

Prefaţă

Intenţia mea de a scrie această carte s-a născut din încurajările primite de la profesorii în ale căror clase am predat, în timpul turneului meu ca şi conferenţiar al Centrului pentru Studii Vedice din Los Angeles. În noiembrie 1973, dr. Alton Becker m-a invitat să vorbesc în faţa facultăţii şi a studenţilor Centrului pentru Studii asupra Sudului şi Sud-estului al Universităţii din Michigan. Expunerea mea a propus o atitudine nouă faţă de studiile vedice: o încercare de a aprecia cunoaşterea vedică prin prisma valorii ei intrinseci, aşa cum există ea, separat de interpretările ştiinţei empirice occidentale. Dr. Becker a găsit punctul meu de vedere plin de prospeţime şi m-a sfătuit să-l dezvolt în continuare. Din discuţiile avute cu studenţii colegiului, care cunoşteau doar manualele vedice curente, m-am convins de faptul că cei ce studiază literatura vedică ar găsi mai mult entuziasm în acest lucru, dacă ar vedea literatura pe care o învaţă nu numai ca o amestecătură de mituri, ci efectiv ca pe ceva ce le dă o nouă viziune coerentă asupra vieţii. Călătoriile pe care le-am întreprins m-au făcut să mă întâlnesc cu savanţi vedici ca dr. Edward Dimock (Universitate din Chicago), dr. Thomas Hopkins (Colegiul Franklin şi Marshall) şi dr. Joseph O’Connell (Universitatea din Toronto). Toţi aceşti domni au văzut proiectul meu şi mi-au confirmat utilitatea acestei cărţi ca şi bază de studiu vedic.

Propriul meu interes în tradiţia vedică a început în 1966. În acel an l-am cunoscut pe Graţia Sa Divină A.C. Bhaktivedanta Swami Prabhupāda, care sosise cu un an înainte în Statele Unite pentru a răspândi cultura vedică. Eu obţinusem un B.A. în literatura engleză de la Brooklyn College şi activitatea mea era orientată către o carieră de scriitor. Dar m-am hotărât ca în loc de aceasta să-mi dedic viaţa studierii Vedelor şi, în septembrie 1966, Śrīla Prabhupāda m-a acceptat ca şi śiṣya (discipol) al său. Am fost secretarul personal al lui Śrīla Prabhupāda începând cu 1970, şi în 1972, am primit ordinul de viaţă sannyāsa (acordat pentru învăţătură şi renunţare). În general, în ultimii zece ani am studiat literatura vedică, am scris articole referitoare la ea şi am ţinut conferinţe în colegii din Statele Unite din partea Centrului pentru Studii Vedice.

Încercarea de faţă vrea să prezinte un manual şi o antologie vedică dedicată studenţilor, care să le permită să asculte o mare tradiţie vorbind prin ea însăşi.