Religia și războaiele

Multe conflicte violente erup în lumea de azi și sunt catalogate drept ”războaie religioase”. Luptele între creștini și musulmani în Ierusalim sau Beirut, între skhși și hinduși în India sau între diversele secte musulmane în Irak și Iran sau între catolici și protestanți în Irlanda de Nord - toate par să-și aibe originea în conflicte religioase. Dar trebuie să fim atenți când dăm vina pe religie pentru războaie. De fapt, războaiele care implică diverse secte religioase ar trebui să ne facă să ne întrebăm ce e religia adevărată și ce este fanatism sectar. Scripturile și practicile conștiinței de Kṛṣṇa ne permit să facem această distincție și să vedem cum spiritualitatea autentică poate ajuta demersurile pentru pace și eliberare în rândul umanității.

Cu siguranță propagandiștii ateismului ar vrea să demonstreze că conștiința de Dumnezeu este ea însăși cauza iluzia și sursa răului. ”Dacă simți că Dumnezeu e de partea ta,” spune un comentator, ”poți justifica orice atrocitate.” Dar când a fost pus în fața acuzației că unele din cele mai oribile crime din istorie au fost comise în numele religiei, senatorul american Mark Hatfield a răspuns, ”Trebuie să distingem între ce face omul pentru a perverti adevărul și ce scrie în Vechiul Testament. Nu cred că putem blama biserica în întregul ei. Trebuie să recunoaștem că este formată din păcătoși.”

Ar însemna că aruncăm copilul o dată cu apa în care a făcut baie să spunem că pentru a obține pacea trebuie să scoatem religia din cultura umană. De fapt, chiar dimensiunea spirituală este cea care ridică omul deasupra luptei animalice pentru supraviețuire. Forța valoroasă spirituală este o calitate distinctă de religia pervertită care apare în violențele sectare. Adevărata religie deci, ar trebui apărată în fața atacurilor vicioase ale ateismului, care încearcă să facă religia țapul ispășitor.

Așa numitele războaie religioase de azi sunt de fapt ireligioase. Dacă liderii și grupurile implicate ar fi cu adevărat religioase și ar acționa conform legilor lui Dumnezeu, atunci nu s-ar lupta între ele. Adevăratele motive sunt naționalismul, dorințe economice, conflicte interrasiale sau de clasă și așa mai departe. Părțile din război pot avea sentimente religioase, dar sentimentele nu sunt suficiente atunci când ambele părți de fapt acționează în contradicție cu perceptele adevăratei religii. Fostul președinte egiptean Anwar Sadat a explicat cândva într-o discuție cu președintele Carter: ”Chiar și dacă i-am reînvia pe Isus Hristos și profetul Mohamed, ei tot nu ar putea să convingă musulmanii și creștinii să deschidă granițele cu Israel după zeci de ani de ură, războaie, râuri de sânge și masacre.”

De ce nu ar putea fondatorii realizați spiritual ai religiilor să-i convingă pe urmașii lor? Pentru că acești ”urmași” nu respectă de fapt sau nici nu  principiile religiei eterne. Grația Sa Divină A.C. Bhaktivedanta Swami Prabhupada, fondator-acarya al Societății Internaționale pentru Conștiința de Kṛṣṇa, descrie principiile religiei eterne conform cu standarul universal, non-sectar din Śrimad Bhāgavatam:

Esența vieții religioase este să executăm ordinele Supremei Personalități a Divinității, iar cineva care face asta este perfect religios. În Bhagavad-gītā, Domnul Suprem Kṛṣṇa spune, ”Doar gândește-te la mine întotdeauna și devino devotatul Meu.” Mai mult, Domnul spune, ”Renunță la toate angajamentele material și doar predă-te Mie.” Oricine execută o astfel de instrucțiune de la Personalitatea Divinității este cu adevărat o persoană religioasă. Restul sunt descriși ca fiind falși, pentru că există multe activități care au loc în lume în numele religiei care nu sunt de fapt religioase. Din această definiție putem să concluzionăm că religia pură este rară în ziua de azi. Dar importanța ei este foarte mare și nu ar trebui blasfemiată. 

Dacă cineva promovează religia hindusă, musulmană, creștină, o anumită religie ... vor exista conflicte. Istoria arată că urmașii sistemelor religioase fără o concepție clară despre Dumnezeu s-au luptat între ei. Există multe astfel de exemple în istorie. Dar sistemele religioase care nu se concentrează pe serviciul Supremului sunt temporare și nu pot dura prea mult pentru că sunt pline de invidie. Există multe activități împotriva acestui tip de sisteme și deci cineva trebuie să renunțe la ideea de credința mea și credința ta. Toți ar trebui să creadă în Dumnezeu și să i se predea lui.

O încercare de a rezolva problema facțiunilor religioase este statul secular care permite libertatea religioasă. Luând cuvântul ”secular” ca însemnând un guvern care nu este parțial unei anumite credințe religioase, atunci această viziune este similară cu filozofia conștiinței de Kṛṣṇa. Dar ”secular” nu ar trebui să însemne că guvernul este ignorant și apatic asupra principiilor religioase. Austeritatea, curățenia, corectitudinea, mila și alte astfel de calități se aplică tuturor ființelor umane, indiferent de religie. Iar să conducă oamenii către aceste calități și către serviciul Supremei Personalități a Divinității este responsabilitatea liderilor guvernului. Această schimbare nu doar ar pune capăt fanatismului, dar ar și alina societatea de ateismul hedonist și imoral care duce la conflicte, exploatare și războaie.

Lasă un răspuns